joi, 18 decembrie 2014

Fetişizarea lui Klaus Iohannis. Eroarea societăţii civile şi contraatacul clasei politice

E fără dubiu că structurile învinse duminică de societatea civilă îşi pregătesc contraatacul. În timp ce românii savurează încă victoria lui Klaus Iohannis, organizaţia care controlează România cu mână de fier se regrupează, iar schimbarea iniţiată duminică printr-un efort colectiv atât de mare este în pericol. Societatea are tendinţa să-şi idealizeze preşedintele ales şi, în acelaşi timp, să creadă că lupta a fost deja câştigată. Ambele sunt fără acoperire: Klaus Iohannis nu e Neo din Matrix, iar actuala clasă dominantă se va bate până la capăt pentru putere.Cum să transformi un om normal într-un supererou.
Simpatia şi entuziasmul faţă de Iohannis, atât în ţară, cât şi în străinătate, creşte în progresie geometrică începând de duminică, pe măsură ce românii (şi străinii) realizează că au ales corect. Profesorul acesta cu o nevastă - la rându-i, profesoară - care merge pe jos la liceul unde predă chiar şi după ce a devenit prima doamnă a României, tipul înalt şi blond care până la 30 de ani a mers doar cu bicicleta, amator de teatru şi autor al nemaiauzitei fraze "decât să fiu mârlan, mai bine pierd" e acum asaltat din toate părţile. Scriitorii, ziariştii şi politicenii îi adresează valuri de scrisori deschise gemând de sfaturi şi consideraţii, sportivii îl cheamă alături de ei, oamenii stau ore în şir la coadă pentru un autograf, mămicile îşi trimit copiii să-l atingă, cancelarul Germaniei anunţă că va sprijini România cu sfaturi şi fapte, America transmite că abia aşteaptă să lucreze cu guvernul său. Pe nesimţite, Iohannis şi-a pierdut statura de om, transformându-se într-un ideal. Acesta e primul pericol. Românii aşteaptă de la acest sas serios, cu gândire practică, să facă tot ceea ce nu s-a făcut vreodată în această ţară: reforma sistemului politic, limitarea corupţiei, reducerea birocraţiei, creşterea nivelului de trai, atragerea investitorilor străini, ridicarea economiei şi câte şi mai câte. Iar noi, o dată în plus, suntem pe cale să aşteptăm salvarea de la erou, uitând să punem noi înşine umărul. Euforia victoriei din 16 noiembrie, pe care ar trebui deja s-o uităm, ne împiedică să vedem că în realitate Klaus Iohannis, preşedintele ales, nu este un supererou, iar noi nu suntem într-un film regizat de fraţii Wachowski.
Că acest primar e, de fapt, un începător neînţărcat în curvăsăria politică de la Bucureşti, fără relaţii în edificiul la vârful căruia a ajuns pe nepusă masă.
Şi că, mai presus de orice, e singur (sau aproape singur) în faţa sistemului pe care l-a provocat deja.
În acest timp, suprastructura care conduce partidele politice din România s-a repliat deja. Analiza înfrângerii se va fi făcut acolo unde trebuie, iar măsurile n-au întârziat. Mai întâi au fost cele evazive, prin care sistemul evită coliziunea cu opinia publică. Demisiile de la Externe, votul din Parlament pentru ridicarea imunităţii unor deputaţi şi senatori anchetaţi pentru corupţie, aparenta pocăinţă, vacanţa premierului - toate sunt făcute cu scopul de a disipa presiunea străzii şi a exponentului său, preşedintele Iohannis. Trageri de timp, eschive menite să domolească apetitul pentru schimbare devenit periculos duminică seară. 
Primele semne ale contraofensivei
Acum ceaţa din 16 noiembrie s-a risipit şi vedem că dincolo, în cealaltă tabără, rândurile s-au strâns la loc.
"Să nu crezi că faci ce vrei tu în partid", spune Ion M. Ioniţă că i-au replicat baronii PNL lui Iohannis marţi, când acesta a cerut eliminarea corupţiei din organizaţie. În Camera Deputaţilor, reforma sistemului de vot a fost amânată pe termen nelimitat. Preşedintele încă în funcţie refuză revocarea ambasadorilor din ţările unde românii au fost împiedicaţi să voteze şi bătuţi de poliţie.
Sunt semnele că această formă hibridă de putere, jumătate mafie - jumătate politică, a reluat lupta. În paralel a şi început munca de demolare a credibilităţii noului preşedinte, iar burtierele de la Antena 3 şi România TV confirmă noul ordin de luptă pe unitate. Pentru a îndrepta "eroarea" din 16 noiembrie, e nevoie în primul rând ca Iohannis să piardă susţinerea societăţii civile care l-a propulsat şi, în acest moment, îl apără. Iar munca se face după toate regulile scrise la manual.
Campania a început şi în perioada următoare vom afla grozăvii câte-n lună şi-n stele despre noul preşedinte. Exact ca la carte. "Obiectivele diversiunii sunt triple. Diferenţierea lor nu poate fi decât didactică, deoarece în fapt ele se sprijină şi se completează reciproc.
Aceste obiective sunt:
1. Demoralizarea naţiunii vizate şi dezintegrarea grupurilor ce o compun;
2. Discreditarea autorităţii, a apărătorilor, funcţionarilor şi oficialităţilor acesteia;
3. Neutralizarea maselor pentru a împiedica orice intervenţie spontană generală în favoarea ordinii existente în momentul ales pentru preluarea nonviolentă a puterii de către un mic grup minoritar.
Aceste scopuri sunt posibile prin utilizarea mijloacelor de informare în masă.
'Fără specialişti în domeniul psihologiei sociale, subversiunea e incoerentă".
(Manualul "Subversiunea" al psihosociologului Roger Muchielli în 1971.)

Tendinţa de a transforma un om normal într-un Mesia nu face decât să-i ajute pe toţi bandiţii care acum sunt debusolaţi.
România se agaţă de piciorul lui Iohannis, sperând că "neamţul" va face treaba în locul celorlalte 20 de milioane. Nu merge aşa.
Klaus, care este la propriu emanaţia străzii şi a populaţiei, e singur contra tuturor politicienilor. Şi aşa va rămâne, dacă societatea civilă nu-l va susţine raţional şi pragmatic, fără efuziuni sentimentale, iluzii şi accese de patetism.

Prezentarea localitatii

Municipiul Miercurea Ciuc este reşedinţa judeţului Harghita. Este aşezat în partea estică a Transilvaniei, în zona centrală a depresiunii Ciucurilor, care este încadrat de lanţul vulcanic Harghita şi Munţii Ciucului. Vatra oraşului s-a dezvoltat la încrucişarea căilor de comunicaţii de direcţia nord-sud de pe valea Oltului, respectiv vest-est, care traversează pasurile carpatice Vlăhiţa (Tolvajos) şi Ghimeş. Coordonatele geografice ale oraşului sunt: 46°21’ latitudine nordică şi 25°48’ longitudine estică.

Oraşul este aşezat pe terasele Oltului şi parţial pe marginea conurilor de dejecţie a pârâului Şumuleu, la poalele muntelui Şumuleu Mare cu o înălţime de 1033 m. Altitudinea localităţii variază între 655 şi 730 m deasupra nivelului mării. În împrejurimile oraşului apar formaţiuni sedimentare din perioada mezozoicului, roci vulcanice neogene, cu preponderenţă andezite, precum şi sedimente fluvio-lacustre mai noi. Activitatea postvulcanică se manifestă şi azi sub forma apelor minerale carbogazoase ("borvíz") şi mofete (emanaţii gazoase de bioxid de carbon şi hidrogen sulfurat). Principalele zăcăminte de ape minerale se găsesc la Şumuleu, la Băile Miercurea Ciuc şi la Băile Jigodin. Ultimele două sunt băi apreciate încă din epoca medievală, funcţionează şi în prezent, Băile Jigodin avînd şi o mofetă.

La 19 km de oraş, la o altitudine de 1350 m se află staţiunea balneo-climaterică Harghita Băi, aparţinînd din punct de vedere administrativ oraşului Miercurea Ciuc, staţiunea fiind renumită datorită apelor minerale şi mofetelor binefăcătoare. De asemenea este localitatea situată la cea mai mare altitudine din judeţ. Din cauza climei răcoroase Miercurea Ciuc este considerat unul din polii frigului din România. Fiind aşezată într-o depresiune intramontană închisă sunt frecvente inversiunile termice însoţite de ceaţă persistentă. În asemenea situaţii valorile termice din oraş sunt inferioare celor măsurate pe culmile muntoase din împrejurimi. Aşa se explică temperatura medie multianuală de numai 5,8°C.

În lunile de vară temperatura medie este de 16°C, iar în timpul iernii de -5,9°C. Valoarea termică maximă de 35,5°C a fost înregistrată în anul 1953, iar cea minimă de -40,0°C în anul 1977. Datorită caracterului depresionar Miercurea Ciuc este protejat de vânturile puternice. Calmul reprezintă 58,5% din întreaga perioadă a anului.

Cantitatea medie a precipitaţiilor este de 589 mm anual. Luna cea mai ploioasă este iulie, iar cea mai săracă în precipitaţii este februarie. Stratul de zăpadă persistă între 27 şi 124 zile anual.

Oraşul este înconjurat de păduri de molid. Aria speciilor foioase s-a redus treptat, practic nefiind prezente în mod semnificativ în depresiune. Muntele Şumuleu reprezintă o excepţie, fiind acoperit de păduri de fag şi păduri amestecate. În pădurile, poienile, fîneţele şi păşunile din împrejurimi apar o serie de specii de plante şi animale ocrotite. Fauna pădurilor din zonă este destul de bogată, un interes deosebit reprezentând vânatul mare. Din speciile ocrotite amintim ursul brun (Ursus arctos), râsul (Lynx lynx) şi cocoşul de munte (Tetrao urogallus.)

DE-A LUNGUL SECOLELOR

Miercurea Ciuc s-a format în vecinătatea localităţilor deja existente: Şumuleu (1333), Topliţa-Ciuc şi Jigodin (sec. 12–13.) pe locul unde se ţineau târgurile în zilele de miercuri - de unde vine şi denumirea oraşului.
Primul document autentic cunoscut care atestă existenţa oraşului este scrisoarea de privilegii eliberată de Regina Izabella, mama lui János Zsigmond, Principele Transilvaniei, datată la 5 august 1558, în care scuteşte locuitorii oraşului de biruri în afara birurilor cuvenite Porţii otomane.
Construirea cetăţii Mikó începe la 26 aprilie 1623 din ordinul lui Hidvégi Mikó Ferenc (1585-1635), consilier al principelui Bethlen Gábor, diplomat, cronicar, căpitan al scaunului Ciuc. Cetatea este reconstruită în forma actuală între anii 1714–1716 sub conducerea generalului imperial Steinwille, aşa cum atestă şi inscripţia în piatră aşezată deasupra porţii de intrare a cetăţii.
La Şumuleu din anul 1630 a funcţionat un gimnaziu franciscan, iar din anul 1676 tipografia monahului franciscan Johannes Kájoni.
În conscripţia din 1643 figurează 44 capi de familii, 108 persoane, 25 nume de familii. Primele comunităţi profesionale s-au format după anul 1649, breasla cizmarilor fiind consemnată în scrisoarea de privilegii emisă de Rákóczi Zsigmond la 4 noiembrie 1649.
În anul 1661 trupele turco-tătare conduse de Ali, paşă de Timişoara devastează Ciucul ca pedeapsă pentru participarea la expediţia militară împotriva Poloniei condusă de Rákóczi György al II-lea fără acordul Porţii. Despre atacul împotriva oraşului ne informează vestitul călător şi istoriograf turc Evlia Cselebi, ca martor ocular al evenimentelor, iar Kájoni consemnează: "Păgânii ... au jefuit tot Ciucul".
În anii 1650, 1665, 1677 şi 1707 în Miercurea Ciuc s-au ţinut sfaturile generale ale scaunului Ciucului, prilej de comunicare a hotărârilor, constituţiilor acesteia. În şedinţa din 1707 s-a hotărât trimiterea, împreună cu vecinii din Trei Scaune (act. jud. Covasna) unui sol comun la principele Rákóczi Ferenc I., conducătorul luptei antihabsburgice. Conform recensământului din 1721 în oraş au existat 49 gospodării şi în jur de 250 suflete, în 1755, în timpul construirii bisericii romano-catolice acest număr ridicându-se la 450.
Teleki József, în jurnalul său de călătorie menţionează că în Miercurea- Ciuc în anul 1799 erau 83 de case.
Bem, generalul revoluţiei paşoptiste numeşte în fruntea trupelor din Secuime pe Gál Sándor, cu reşedinţa în cetatea Mikó. Acesta trimite în tabăra revoluţionară mai multe batalioane formate aici.
În anul 1849 vizitează oraşul şi poetul revoluţiei, Petőfi Sándor, care în scrisoarea trimisă soţiei sale, Julia, scrie: "Împrejurimile Miercurea Ciucului şi a Târgului Secuiesc sunt minunate".
Începând din mijlocul secolului al 19-lea au fost anexate oraşului: Martonfalva, Csütörtökfalva (1891), iar în 1920 Jigodin, în 1959 Şumuleu şi Topliţa-Ciuc.
În anul 1878 Miercurea Ciuc a devenit reşedinţa judeţului Ciuc.
Calea ferată dată în folosinţă la 5 aprilie 1897 a adus schimbări radicale în dezvoltarea oraşului. Se înfiinţează unităţi industriale de prelucrarea lemnului, de industrie uşoară şi de construcţii de maşini. În anul 1888 se reconstruieşte spitalul, în 1898 se termină construcţia clădirii Primăriei, iar în 1911 clădirea actualului Liceul Márton Áron în care se mută şcoala medie înfiinţată în Şumuleu în 1630.
În anul 1910 au trăit în oraş 3701 persoane, iar în anul 1930 Miercurea Ciuc avea 4807 locuitori.
Miercurea Ciuc şi după cel de al II-lea război mondial a rămas centrul regiunii, în 1968 devenind reşedinţa judeţului Harghita. De la această dată s-a intensificat industrializarea forţată a oraşului, ducând la modificări semnificative în structura populaţiei oraşului. Conform datelor recensământului din 7 ianuarie 1992 populaţia oraşului este de 46029 persoane.

Primul ziar apărut aici este "Hadi Lap" (1849), urmat de "Székelyföld" (1881–1885), "Csíki Lapok" (1888–1944), "Csíki Néplap" (1931–1944) precum şi revista "Csíki Gazda" (1886? –1914?). După cel de al doilea război mondial în oraş au apărut mai multe publicaţii, dintre care cele mai importante sunt "Hargita" (1968-1989), "Informaţia Harghitei" (1968–1989), "Hargita Népe" (1989–) şi "Adevărul Hanghitei" (1989–). Din 1997 reapare "Székelyföld", revista culturală a Secuimii. După 1989 în oraş au luat fiinţă mai multe edituri (Alutus, Pallas-Akadémia, Pro-Print).
Mai mulţi oameni de seamă şi-au legat numele de numele oraşului, cum sunt Kájoni János (P. Joannes Kájoni), Ábrahám Ambrus profesor de ştiinţele naturii, Molnár József (sec. XIX.), medicii Hirsch Hugó şi Nagy András, etnograful Kovács Dénes, geologul şi profesorul Kristó András, episcopul Márton Áron, pictorul Nagy Imre, cei doi Nagy István, pictorul şi dirijorul, profesorul universitar, istoricul Pataki József, dirijorul şi profesorul de muzică Sarkadi Elek, muzicologul Sárosi Bálint, pictorul Szopos Sándor, sociologul şi profesorul universitar Venczel József şi mulţi alţii.